Autor: Alexandra POP

Îmi amintesc cum le-am povestit cândva unor elevi cum am început să scriu. Au fost surprinşi să-mi audă povestea. Fumul din locul în care mă aflu acum însă, îmi îneacă plămânii, iar vaporii de alcool mişcă scaunele şi mesele cu totul. Respir greu, se simte uşor agitaţia din mişcarea pleoapelor, mişcare alertată de atingerile blânde ale trecutului. Mă simt un ciudat care nu-şi găseşte locul în propria lui persoană. Doar o întrebare îmi răsună în minte: ”De ce concep viaţa mea ca un eşec?” Trezesc în mine dorinţa de a înfrunta greutăţile şi sentimentele pe care adolescenţa nu le-a putut elucida. Trezesc în mine acea dorinţă de a avea o clepsidră şi de a încerca să mă întorc în trecut şi să schimb firul vieţii mele. Cu ce scop? Cel de a mă chinui şi de a mă tulbura doar pentru simplu fapt de a da satisfacţie unor regrete.
Mă cuprinde dorul de viaţa cu care adolescenţa m-a purtat în braţele ei. Mi-e dor de copilul de altădată. De fapt, mi-e dor de inocenţa şi neştiinţa aceea, de lipsa problemelor de atunci. Îmi simt sufletul greu. Încerc să fac totul bine spre satisfacţia unei vieţi liniştite. Dar…mă întreb: ”Oare de ce devenim puternici doar în urma lucrurilor care ne dor? De ce doar atunci când dăm cu capul de greutăţi începem să vedem viaţa cu alţi ochi? Pentru simplu fapt de a onora regretele? Pentru simplu fapt de a cunoaşte în primul rând durerea şi apoi fericirea, pentru a nu vedea viaţa doar în nuanţe de roz? Şi am ajuns să cred că în viaţă sunt momente când tristeţea te copleşeşte . Te duce până în cel mai negru abis al ei şi apoi te lasă în braţele dezamăgirii, ale fustrării, ale neputinţei. Privesc pierdut în jurul meu . Observ paharele îmbibate în alcool şi obişnuita poftă cu care oamenii le golesc. Găsesc o nouă viaţă ghidată de gradul de alcool pe care-l deţineau oamenii, iar fericirea lor se revarsă doar în paharele băute. Ameţit doar de imaginea pe care cei din bar mi-o ofereau, încep să mă întreb de uimitoarea mea apariţie în acest loc mizerabil. Mă înjoseam… .Parcă mă sufoca ceva… Închid uşor ochii. Simt mirosul amar de cafea şi ciudat …o simplă imagine a tânărului din mine pe care mi-o amintesc mă tulbură. Pe retină mi se oglindeşte un tânăr abătut de nostalgie care îşi stăpânea furia prin aroma îmbibată în înţelepciune a unei cărţi: ” Romanul adolescentului miop”.Observ că sunt în trecut. Cafeaua amară era unicul lucru care mă făcea să fiu atent la rândurile cărţii în acel moment de incoştienţă. Stăteam întins pe pătura mea preferată lângă geamul care avea privire la bolta cu stele. Păream romantic… . Eram tânăr, cu o urmă neagră de barbă dedesubt de buze, cu ochii mari care sorbeau cu sete rândurile cărţii şi cu părul castaniu ca al mamei. Mă vedeam frumos, dar tristeţea mă făcea urât. În timp ce citeam, îmi mângâiam buzele uscate cu câţiva stropi de cafea.
Mă uitam cu dubii la cartea pe care o ţineam atunci în mână. Văzându-mi trupul acolo, asemenea unei schiţe, îmi aminteam fiecare rând al romanului. Se contopea parcă perfect cu viaţa mea. Tânăr adolescent dornic să exceleze în profesia de scriitor, tânăr adolescent care suportă loviturile produse de corigenţele la matematică, chimie, germană. Mai mereu scrisul mă liniştea , efect pe care îl avea si asupra personajului principal din roman.
Când mi-e sufletul greu, scriu. Scriu pentru că mă ajută să-mi înlătur lacrimile şi să-mi stabilesc priorităţile. Tot mai mult viaţa mea se aseamănă cu cea a adolescentului miop. Tineri pentru care iubirea-i platonică, necunoscută, interzisă.

Se aud sunete şi vorbe goale. Când deschid ochii mă aflu în acelaşi bar mizerabil impregnat în alcool şi tutun. Se pare că aţipisem în timp ce alcoolul îşi făcuse efectul. Nu-şi aveau rostul scuzele mele care să explice prezenţa mea ieşită din comun din acel loc.
Eram beat de durere, ameţit, dar încă picioarele îmi funcţionau. Drumul spre casă mi se părea cel mai penibil. Avea să fac cunoştinţă cu fiecare gard şi fiecare groapă a asfaltului. Pe lângă starea mea mahmură, ploaia a început să-mi acorde nuanţele unei înfăţişări de turmentat. Îmi plăceau plimbările prin ploaie, deoarece niciodată nu se observă când plâng. Acum plâng… . Îmi plâng prostia. Mă simt doborât de cruzimea realităţii în care respirăm. Încerc să mă gândesc la şirul imaginilor care s-au difuzat în mintea mea. În ciuda beţiei care îmi cutreiera trupul, încă sesizam faptul că visul meu avea să aibă o semnificaţie. Oare acel roman mi-a influenţat viaţa cumva?
Aşteptam cu ardoare să ajung acasă. Puteam să alerg, însă picioarele mele nu puteau suporta un asemenea chin. Ajungând în sânul casei mele, primul lucru pe care mintea mi-l ordona a fost să caut romanul care mi-a apărut în vis. În întreaga mea bibliotecă, un singur cotor de carte avea o culoare diferită. Deschizând cartea, un simplu fior mi-a paralizat trupul. Povestesc totul ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, tânăr , fiind la incipitul unei cariere de scriitor, cu un grad de maturitate indecis, un nechibzuit si slab din punct de vedere al caracterului. Un simplu visător care îşi dorea multe, însă nu primea nici jumătate din cât visa. Mă amăgeam nutrind idealul de a deveni scriitor , prin pasiunea mea pentru citit. Dar am continuat să cred, să lupt, să sper că visul meu va lua aripi şi va zbura dincolo de graniţele imposibilului. Îmi amintesc perfect când dragostea mă ocolea. Speram la o iubire imposibilă. Blondă, cu ochii verzi, cu o talie de viespe, eu cu puţin mai înalt ca ea , îmi părea că iubesc cea mai scumpă fiinţă. La prima întâlnire mă simţeam un mizerabil, un nenorocit care a declanşat din ochii îngerului o mare de foc a lacrimilor. Vroiam să îi simt aroma otrăvitoare a buzelor ei, fără să ştiu că o va răni îndrăzneala mea. Încercam să îi explic că m-am lăsat purtat de bătăile asurzitoare ale inimii care au făurit acel instinct de animal dornic să-şi arate iubirea. Încerc să trec peste aceste regrete şi să privesc doar în faţă, fără a-mi întoarce privirea. Totuşi, încă un lucru care-mi stoarce toate puterile este cel legat de trecut şi de prietenii mei. Mă temeam în fiecare moment de apariţia mea în faţa lor ca un bizar. Ei ...aşa mă caracterizau. Eram un inadaptat. Mă credeau un ciudat pentru simplu fapt ca citeam foarte mult. Ei nu înţelegeau că cititul şi cărţile mă hrăneau. Aveam prieteni puţini , dintre care aproximativ toţi îşi ascundeau adevărata faţă în spatele unor măşti. Cu ce scop? Cel de a se autoamăgi prin adoptarea unor alte personalităţi la care tind doar în vise! Îmi părea rău pentru ei , dar în schimb mă simţeam mândru că eram singurul care se simţea bine în pielea lui indiferent de multiplele defecte.
Acest lucru mă făcea superior lor. Întotdeauna, după ce citeşti o carte, trebuie să o închizi ca pe un mormânt la căpătâiul căruia zilnic trebuie să aduci flori. Aş vrea să-mi amintesc ziua în care paşii ei galeşi, indecişi şi din altă lume s-au oprit lângă mine. Era undeva într-un noiembrie inexplicabil de friguros sau era decembrie, nici nu mai ştiu. În cosmosul meu de buzunar putea fi oricând, atâta timp cât nu trebuia să evadez sporadic de acolo, pentru a le umple celorlalţi universul semivid în care-şi populează pseodoviaţa. Aceeaşi pseudoviaţă de “mort frumos cu ochii vii” pe care o au majoritatea, Aceeaşi rutină fără şarm, fără vlagă, superficialitate care trece până la infinit. Dar ea era altfel, era o prezenţă şarmantă, din altă lume, intangibilă, pe care n-o puteai niciodată pune într-o cutie sau într-o categorie. Nu semăna cu nimeni. Era o inexplicabilă ivire din neant, menită să-mi pună socotelile într-o nebănuită îndoială. Cine ar fi zis că voi ajunge să-mi demontez formidabila-mi teorie că lumea e un joc fad de păpuşerii vlăguite, de paiaţe şi chibiţi ? Citisem pe atunci şi “Anna Karenina”. Era cartea care-mi tăia respiraţia cu fiece pagină. Însă azi ştiu că datorită Annei am început să scriu, iar misterul nedesluşit, acel etern feminin pe care am încercat să-l definesc, e doar la începuturile sale. Am atâtea de împărtăşit…