Autor: Alexandra MARINCAT, clasa a IX-a C, profil ştiinţe

Copleşită de idei, sentimente şi toate celelalte, stăteam aiurită în faţa focului. Priveam cu ochii plini de lacrimi în pozele, una câte una, intens şi aducându-mi aminte de fiecare clipă. Parcă o retrăiam. M-au pus pe gânduri. Dând peste o poză, ruptă într-un colţ, alb-negru, cu o faţă inocentă, un zambet larg, o guriţă mică, cu un năsuc roşu, micuţ, ochişorii albaştri, nu mă recunoşteam. Atât de diferită şi în interior…. Caracter de piatră, suflet rece, ambiţie peste masură, timiditate? Nu…nu-şi aveau locul. Dar de ce să mă amăgesc?! Da, recunosc, este o schimbare enormă. Atunci, nu ştiam ce e un vis...o iluzie, o speranţă. Totul era inocent, fericirea plutea alături de fiecare gând. Străzile pavate cu dorinţe erau cele pe care călcam. Nu puteam să mă pierd.

Îmi spuneam în gând: ”Vreau , ştiu că pot, trebuie să pot. De ce acum? Când ar trebui să fiu mult mai tare deoarece am trecut prin multe, mă las? La primul obstacol întâlnit renunţ…nu pot merge mai departe?” Multitudinea de gânduri şi amintiri năpusti asupra mea. Mă ridicai repede de jos şi fugii în faţa oglinzii. Câteva clipe, am stat cu poza în mână şi priveam… când poza, când oglinda. Încercam să par cu totul alta şi nu reuseam? Nu… Nu eram aşa sau cel puţin nu eram eu. Probabil o altă fată…cu gânduri mari şi alte idei despre viaţă încerca să iasă la suprafaţă. Alt mod de gândire. De acum îmi propuneam să fiu alta.

Ştiu că nu puteam, dar măcar ideea de a încerca să fie vie în minte. Doream să fiu mai înţelegătoare, mult mai curajoasă, amibiţioasă… Când ceva mă deranjează, ţin în mine şi, totuşi, la un moment dat trebuie să mă descarc. Doar ea ştie…sau cel putin se preface că stie. Mereu când vin mă primeşte cu braţele deschise. Parcă ar vrea să mă îmbratiseze, nu ştie cum, nu poate, nu vrea…Doar în ea, în camera mea, gândesc cu voce tare, vorbesc singură, ca o nebună, cu ochii plini de lacrimi, despre ceea ce trăiesc. Nu mă poate ajuta nicicum, ştiu. Mă mulţumesc cu faptul că măcar mă ascultă, sau cel puţin aşa pare. Nu era un moment ca oricare altul. Acum ideile şi toate celelalte s-au abătut asupra mea, toate deodată. Mă simţeam neînţeleasă, mereu aceleaşi replici: ”Nu vezi că nu e bine?” ,”De ce faci asta?” Vroiam să trăiesc şi eu momentul , clipa, să-i simt gustul, să ştiu că într-adevăr nu e bine sau nu e rău, sau nu e nicicum. Simplu…vroiam să trec prin toate deodată? Nici eu nu ştiam ce vrea mintea mea în acel moment sau poate sufletul? Degeaba mă încăpăţânam să fiu singură, să nu spun nimănui nimic, saă tac şi să merg mai departe. Ştiu că prietenii sunt cei care te fac să pari special; să te simti unic, dar tot ei sunt cei care îţi spulberă ideea aceasta care te face să fii un nimic. Trebuie să ai un caracter de piatră ca să treci peste tot. Să nu iei în considerare , să spui mereu: ”Cine sunt ei? Nu pot să-mi decidă destinul”. Trebuie să te gândesti că ai trait cu ei clipe unice, de neuitat, ei sunt cei care au dat culoare vieţii tale, cu un gest, o idee, un zâmbet, o vorbă spusă în grabă. Nu se poate uita, chiar dacă uitarea e o lege a firii ce se lasă dusă departe în largul univers al vieţii. Viaţa? Ce este viaţa? Copila din poză nu ştia…au trecut zece ani, nici cea din oglinda nu ştie. Toţi suntem actori, pe o scenă mare, în celebrul film care are multe premii Oscar – “Viata”. Un producător nu avem, scenarii nu există, suntem buni. Prea buni, disimulăm foarte bine, ne ascundem adevarata faţă şi trecem mai departe. Umblăm de colo-colo, ameţiti de fum , pe scena imensă a Pământului. Vroiam că în acel timp să mă desprind de tot. De cotidian , de aceleaşi chipuri, impresii, idei şi gânduri. Să refac scenariul şi totul să fie după bunul meu plac. Pare absurd, stupid şi în acelaşi timp copilăresc deoarece în al şaisprezecelea an al vieţii să gândeşti aşa…în fine. Ideea era alta, să încerc să schimb totul. Mult prea greu. Îmi era greu să trec peste critici, descurajări, dar să schimb totul peste noapte…Mă întorc la prima pagină şi recitesc totul. Un mare progres. Eu, fata pasionată de gramatică scrie despre ea? Uimitor…dar totul are un început, aşa cum după rău, nu vine tot timpul bine…