Autor: Alexandra POP

Îmi amintesc cum le-am povestit cândva unor elevi cum am început să scriu. Au fost surprinşi să-mi audă povestea. Fumul din locul în care mă aflu acum însă, îmi îneacă plămânii, iar vaporii de alcool mişcă scaunele şi mesele cu totul. Respir greu, se simte uşor agitaţia din mişcarea pleoapelor, mişcare alertată de atingerile blânde ale trecutului. Mă simt un ciudat care nu-şi găseşte locul în propria lui persoană. Doar o întrebare îmi răsună în minte: ”De ce concep viaţa mea ca un eşec?” Trezesc în mine dorinţa de a înfrunta greutăţile şi sentimentele pe care adolescenţa nu le-a putut elucida. Trezesc în mine acea dorinţă de a avea o clepsidră şi de a încerca să mă întorc în trecut şi să schimb firul vieţii mele. Cu ce scop? Cel de a mă chinui şi de a mă tulbura doar pentru simplu fapt de a da satisfacţie unor regrete.
Mă cuprinde dorul de viaţa cu care adolescenţa m-a purtat în braţele ei. Mi-e dor de copilul de altădată. De fapt, mi-e dor de inocenţa şi neştiinţa aceea, de lipsa problemelor de atunci. Îmi simt sufletul greu. Încerc să fac totul bine spre satisfacţia unei vieţi liniştite. Dar…mă întreb: ”Oare de ce devenim puternici doar în urma lucrurilor care ne dor? De ce doar atunci când dăm cu capul de greutăţi începem să vedem viaţa cu alţi ochi? Pentru simplu fapt de a onora regretele? Pentru simplu fapt de a cunoaşte în primul rând durerea şi apoi fericirea, pentru a nu vedea viaţa doar în nuanţe de roz? Şi am ajuns să cred că în viaţă sunt momente când tristeţea te copleşeşte . Te duce până în cel mai negru abis al ei şi apoi te lasă în braţele dezamăgirii, ale fustrării, ale neputinţei. Privesc pierdut în jurul meu . Observ paharele îmbibate în alcool şi obişnuita poftă cu care oamenii le golesc. Găsesc o nouă viaţă ghidată de gradul de alcool pe care-l deţineau oamenii, iar fericirea lor se revarsă doar în paharele băute. Ameţit doar de imaginea pe care cei din bar mi-o ofereau, încep să mă întreb de uimitoarea mea apariţie în acest loc mizerabil. Mă înjoseam… .Parcă mă sufoca ceva… Închid uşor ochii. Simt mirosul amar de cafea şi ciudat …o simplă imagine a tânărului din mine pe care mi-o amintesc mă tulbură. Pe retină mi se oglindeşte un tânăr abătut de nostalgie care îşi stăpânea furia prin aroma îmbibată în înţelepciune a unei cărţi: ” Romanul adolescentului miop”.Observ că sunt în trecut. Cafeaua amară era unicul lucru care mă făcea să fiu atent la rândurile cărţii în acel moment de incoştienţă. Stăteam întins pe pătura mea preferată lângă geamul care avea privire la bolta cu stele. Păream romantic… . Eram tânăr, cu o urmă neagră de barbă dedesubt de buze, cu ochii mari care sorbeau cu sete rândurile cărţii şi cu părul castaniu ca al mamei. Mă vedeam frumos, dar tristeţea mă făcea urât. În timp ce citeam, îmi mângâiam buzele uscate cu câţiva stropi de cafea.
Mă uitam cu dubii la cartea pe care o ţineam atunci în mână. Văzându-mi trupul acolo, asemenea unei schiţe, îmi aminteam fiecare rând al romanului. Se contopea parcă perfect cu viaţa mea. Tânăr adolescent dornic să exceleze în profesia de scriitor, tânăr adolescent care suportă loviturile produse de corigenţele la matematică, chimie, germană. Mai mereu scrisul mă liniştea , efect pe care îl avea si asupra personajului principal din roman.
Când mi-e sufletul greu, scriu. Scriu pentru că mă ajută să-mi înlătur lacrimile şi să-mi stabilesc priorităţile. Tot mai mult viaţa mea se aseamănă cu cea a adolescentului miop. Tineri pentru care iubirea-i platonică, necunoscută, interzisă.

Autor: Alexandra MARINCAT, clasa a IX-a C, profil ştiinţe

Copleşită de idei, sentimente şi toate celelalte, stăteam aiurită în faţa focului. Priveam cu ochii plini de lacrimi în pozele, una câte una, intens şi aducându-mi aminte de fiecare clipă. Parcă o retrăiam. M-au pus pe gânduri. Dând peste o poză, ruptă într-un colţ, alb-negru, cu o faţă inocentă, un zambet larg, o guriţă mică, cu un năsuc roşu, micuţ, ochişorii albaştri, nu mă recunoşteam. Atât de diferită şi în interior…. Caracter de piatră, suflet rece, ambiţie peste masură, timiditate? Nu…nu-şi aveau locul. Dar de ce să mă amăgesc?! Da, recunosc, este o schimbare enormă. Atunci, nu ştiam ce e un vis...o iluzie, o speranţă. Totul era inocent, fericirea plutea alături de fiecare gând. Străzile pavate cu dorinţe erau cele pe care călcam. Nu puteam să mă pierd.

Îmi spuneam în gând: ”Vreau , ştiu că pot, trebuie să pot. De ce acum? Când ar trebui să fiu mult mai tare deoarece am trecut prin multe, mă las? La primul obstacol întâlnit renunţ…nu pot merge mai departe?” Multitudinea de gânduri şi amintiri năpusti asupra mea. Mă ridicai repede de jos şi fugii în faţa oglinzii. Câteva clipe, am stat cu poza în mână şi priveam… când poza, când oglinda. Încercam să par cu totul alta şi nu reuseam? Nu… Nu eram aşa sau cel puţin nu eram eu. Probabil o altă fată…cu gânduri mari şi alte idei despre viaţă încerca să iasă la suprafaţă. Alt mod de gândire. De acum îmi propuneam să fiu alta.

Ştiu că nu puteam, dar măcar ideea de a încerca să fie vie în minte. Doream să fiu mai înţelegătoare, mult mai curajoasă, amibiţioasă… Când ceva mă deranjează, ţin în mine şi, totuşi, la un moment dat trebuie să mă descarc. Doar ea ştie…sau cel putin se preface că stie. Mereu când vin mă primeşte cu braţele deschise. Parcă ar vrea să mă îmbratiseze, nu ştie cum, nu poate, nu vrea…Doar în ea, în camera mea, gândesc cu voce tare, vorbesc singură, ca o nebună, cu ochii plini de lacrimi, despre ceea ce trăiesc. Nu mă poate ajuta nicicum, ştiu. Mă mulţumesc cu faptul că măcar mă ascultă, sau cel puţin aşa pare. Nu era un moment ca oricare altul. Acum ideile şi toate celelalte s-au abătut asupra mea, toate deodată. Mă simţeam neînţeleasă, mereu aceleaşi replici: ”Nu vezi că nu e bine?” ,”De ce faci asta?” Vroiam să trăiesc şi eu momentul , clipa, să-i simt gustul, să ştiu că într-adevăr nu e bine sau nu e rău, sau nu e nicicum. Simplu…vroiam să trec prin toate deodată? Nici eu nu ştiam ce vrea mintea mea în acel moment sau poate sufletul? Degeaba mă încăpăţânam să fiu singură, să nu spun nimănui nimic, saă tac şi să merg mai departe. Ştiu că prietenii sunt cei care te fac să pari special; să te simti unic, dar tot ei sunt cei care îţi spulberă ideea aceasta care te face să fii un nimic. Trebuie să ai un caracter de piatră ca să treci peste tot. Să nu iei în considerare , să spui mereu: ”Cine sunt ei? Nu pot să-mi decidă destinul”. Trebuie să te gândesti că ai trait cu ei clipe unice, de neuitat, ei sunt cei care au dat culoare vieţii tale, cu un gest, o idee, un zâmbet, o vorbă spusă în grabă. Nu se poate uita, chiar dacă uitarea e o lege a firii ce se lasă dusă departe în largul univers al vieţii. Viaţa? Ce este viaţa? Copila din poză nu ştia…au trecut zece ani, nici cea din oglinda nu ştie. Toţi suntem actori, pe o scenă mare, în celebrul film care are multe premii Oscar – “Viata”. Un producător nu avem, scenarii nu există, suntem buni. Prea buni, disimulăm foarte bine, ne ascundem adevarata faţă şi trecem mai departe. Umblăm de colo-colo, ameţiti de fum , pe scena imensă a Pământului. Vroiam că în acel timp să mă desprind de tot. De cotidian , de aceleaşi chipuri, impresii, idei şi gânduri. Să refac scenariul şi totul să fie după bunul meu plac. Pare absurd, stupid şi în acelaşi timp copilăresc deoarece în al şaisprezecelea an al vieţii să gândeşti aşa…în fine. Ideea era alta, să încerc să schimb totul. Mult prea greu. Îmi era greu să trec peste critici, descurajări, dar să schimb totul peste noapte…Mă întorc la prima pagină şi recitesc totul. Un mare progres. Eu, fata pasionată de gramatică scrie despre ea? Uimitor…dar totul are un început, aşa cum după rău, nu vine tot timpul bine…

Autor: Alexandra Florica Pop, clasa a IX-a A, profil matematica - informatica

Pe moment eram puțin confuză și speriată de cele întâmplate, aveam impresia că mă aflu pe o altă planetă, cu extratereștrii și creaturi imaginare, dar toate iluziile mele s-au sfârșit când palma mamei mele pe care încă o mai simt , mi-a atins “delicat” fruntea și când din gura ei auzeam numai:” Ţi-ai rupt pantalonii noi! O să mai mergi cu bibicleta când o să vreau eu , adică niciodată!”
Cuvintele ei, era normal să-mi declanșeze lacrimile , dar pe vremea aia suportam orice. Era o căzătură normală pentru vârsta pe care o aveam atunci, de fapt, gândeam în sinea mea că nu era nici prima , dar nici ultima căzătură pe care o simțeam în tot corpul. Din acel moment am realizat multe lucruri în ciuda faptului că aveam o vârstă mai mică. Am sesizat că există durere, există răul , dar în același timp există și binele. Există lucruri care au și părți bune și părți rele , evidențiind faptul că părțile bune se află in interior , deseori ele ghidându-se după proverbul:” Esențele tari se țin în sticluțe mici.” Mă întreb :” De ce cosiderăm fericirea o esență? De ce considerăm fericirea puterea noastra maximă? De ce considerăm fericirea elementul vital al vieții noastre? Felurite întrebări care necesită un răspuns, întrebări care răsună a gol într-un univers nemărginit, un univers în care suntem asemenea unei mici pete de culoare, posibil nesemnificative, unei umbre;suntem asemenea unui reper în funcție de care fericirea își coordonează intensitatea. Purtând gândul pe cele mai înalte culmi ale înțelepciunii, avem onoarea de a afla că fericirea este singurul sentiment care te indepărtează de monotonia cotidiană cu care ne-am obișnuit , sentimentul care nu are nevoie de adverbe de timp, de loc sau de mod pentru a-l simți , sentimentul care are doar unitate de măsură exprimată prin bătăile inimii pe minut în fiecare moment când inima ne este imbrățișată de căldură, de sentimente delicate, mai precis de acea flacără care ne menține corpul viu.

Incerc să cred că avem un rost în această lume, că uneori putem adăuga pe fața celorlalți un mic zâmbet;incerc să mă mulțumesc cu ideea că am o singură viață, o mie de motive să o trăiesc si pe lângă toate aceste lucruri am ambiția să simt cele mai frumoase lucruri , să pot să realizez tot ce îmi propun , să am curajul să înfrunt toate nedreptățile, durerile si să trec peste ele cu capul sus si mai important să am curajul să fiu mereu eu însumi și să fiu mândră de mine și să nu mă rușinez niciodată de persoana mea.
Viața este asemenea unei flori; momentele fericite reprezintă primele petale înflorite care îi oferă o frumusețe inegalabilă, iar petalele uscate ar echivala cu momentele triste care mai mereu ne distrug cel mai prețios simbol pur al vieții: FERICIREA.